Imaginea si stima de sine

Imaginea de sine
Imaginea de sine este modalitatea în care noi ne vedem pe noi înşine, cu caracteristicile noastre fizice, emoţionale, sociale, părerea noastră despre noi, despre cine sunt acum, dar şi cum am putea fi.
Cei cu imagine de sine scăzută au nevoie de feedback din exterior, laudă, apreciere etc.
Când feedback-ul lipseşte apare incertitudinea, vulnerabilitatea, lipsa încrederii în sine şi dispare entuziasmul, încrederea că pot face un lucru şi evităm sau renunţăm direct, fără a mai încerca. Este ceea ce unele persoane numesc „abordare realistă”, numai că ghidându-se după acest „realism” nici nu-şi dau şansa să încerce.
Imaignea de sine se intersectează cu stima de sine, între ele existând o relaţie de interconditioanare pentru că modul în care ne percepem depinde de gradul de autoapreciere şi autoacceptare.

Stima de sine
Stima de sine se rezumă la cum mă apreziez eu, ce cred despre mine, în raport cu succesele şi eşecurile de până acum, sentimentul care îl am eu pentru mine. Implică realizările mele raportat la ceea ce mi-am propus, sentimentul de mândrie, dar şi de nemulţumire, ce cred că fac bine şi ce cred că nu fac bine. Putem să acceptăm în mod realist ca nu facem bine o serie de lucruri, dar dacă ne criticăm mereu vom determina o stimă de sine scăzută, încât vom evita fără să mai încercăm situaţiile în care presupunem că nu ne descurcăm, pe baza eşecurilor anterioare.
Stima de sine se formează încă din perioada copilăriei, asimilând rezultatele noastre, dar şi părerile celorlalţi despre noi şi despre realizările noastre: feedback-urile părinţilor, rudelor, ale învăţătorului, profesorilor, colegilor etc. Stima de sine depinde şi de sistemul propriu de valori. Acesta este preluat din familie şi societate sau pur şi simplu sunt decizii ale copilului raportate la ce a văzut şi trăit ( de exemplu o persoană care a trăit în sărăcie şi îşi doreşte să nu se mai afle niciodată într-o astfel de situaţie, poate avea ca valoare principală, banul). Pentru a-şi urma valorile copilul şi ulterior adolescentul îşi impune standarde care coincid sau nu cu cele propuse de familie. În funcţie de aceste standarde apare autocritica.
C. Andre şi F. Lelord menţionau trei comportamente specifice stimei de sine: iubirea de sine, concepţia de sine şi încrederea în sine.
Odată formată stima de sine persoana acţionează şi reacţionează după schema formată. În viaţă de zi cu zi o putem vedea manifestată în lipsa de interes, demotivare, raportarea faţă de eşec sau reuşită, combativitatea.
Cum creştem stima de sine?
Întâi conştientizăm cum stăm cu stima de sine şi ne facem o autoevaluare. Apoi observăm situaţiile în care eu nu mă simt confortabil şi ce gândesc în acele momente- autocritica pe care mi-o fac. Este realistă? Nu am reuşit pentru că nu sunt capabil sau pentru că nu m–am pregătit? Mi-am ales să am succes într-un domeniu în care am abilităţi şi care îmi place?etc.
Şi pentru că stima de sine se bazează pe rezultatele din trecut ar fi bine să te împaci cu acest trecut şi cu ţine, gândindu-te că ai făcut ce era bine pentru acel moment al situaţiei şi al evoluţiei tale, nu că ai făcut ceva greşit. Lasă deoparte sentimentele de culpabilitate.
Conştientizând aceste lucruri, menţin ştacheta autocriticii la nivelul realist, fără a o împinge spre extreme (“eu niciodată nu reuşesc!”, “nu sunt bun la nimic!”).
Haideţi să vedem ce înseamnă pentru fiecare realist: cât de multe succese trebuie să am ca să consider că sunt bun?; dacă am un eşec el va fi egal cu toate succesele de până atunci, umbrindu-le?
Stabilind acest lucru, conştientizăm că toate sunt doar gândurile noastre şi ţine de noi să le schimbăm; nu e părerea celorlalţi, e credinţa mea despre mine. Dacă îţi aminteşti poţi să te întrebi cine a ridicat pentru ţine ştacheta atât de sus? Cui te-ai lăuda cu succesele tale?
Mă gândesc ce pun în locul acestor gânduri, ceva care să nu cadă în extrema cealaltă de supraevaluare, să fie realist pentru mine, să-l pot crede, deci- dă-ţi o şansă!

Exerciţiu pentru cunoaşterea nivelului stimei de sine şi imaginii de sine: conştientizează de câte ori îţi spui “nu”, în diferite forme, când trebuie să întreprinzi ceva: „nu am chef” (dacă apare ca şi comportament de evitare), „nu fac acum”, „nu pot”, „n-o să reuşesc”, „mereu am avut ghinion”, „nu pot să mă concentrez”, “”nu termin în timp util” etc. Dacă ai reuşit să-ţi notezi câteva zile situaţia şi negaţia, fă-ţi timp 30 minute să te uiţi pe notiţe şi să vezi dacă negaţiile (comportamentul) se repetă în anumite domenii, relaţii etc. Întreabă-te „de ce?” care sunt amitirile tale legate de domeniul respectiv?
Acum ai făcut primul pas: conştientizarea.

Exerciţiu de imaginaţie: Imaginează-ţi pentru o săptămâna că eşti perfect în armonie cu ţine, îţi place de ţine, de modul cum gândeşti, cum te comporţi, cum vorbeşti. Acum ar trebui să va las să vedeţi surpriza, dar nu mă pot abţine: vei observa că dacă tu ai o părere bună despre ţine, respectul şi stima celorlalţi vor creşte, părerea ta îi va molipsi.
Aştept feedback-ul exerciţiilor…..

Timiditatea

Timiditatea

                    În societatea noastră timiditatea este considerată astăzi un handicap. În școală timizii evită competitiile,e vita sa-si expuna parerile. Posturile de conducere sunt vizate de cei care știu să se impună, cărora le place sa vorbească în fața colegilor. În realitate timiditatea este o anxietate legată de expunerea la anumiți factori, situații sociale, situații de performanță manifestând un comportament de evitare. Psihologul Raphael Styger susține că una din trei persoane suferă de timiditate

Tipuri de timiditate
1. Timidul propriu-zis, unde timiditatea este o caracteristică  permanentă;
2. Timidul „temporar” – care suferă de „crize” periodice de timiditate, generate  de anumite situații;
3. Timidul excesiv suferă de o formă extremă de timiditate, „sociofobie”.

 Ce simte/crede
–                frica de evaluare critică a celorlalți;
–                sentimente de rușine;
–                credințe legate de inferioritate față de alții, dacă ceilalți îi văd punctele slabe, atunci nu va mai fi plăcut,  iubit,apreciat;
–                nesiguranță în raport cu ceilalți;
–                se subevaluează;
–                disconfort in medii sociale;
–                un grad de nervozitate pentru că există un dialog în paralel pe care timidul îl are cu el la fiecare frază de tipul  “Vreau să        pot!, Trebuie să arăt că sunt bun și să fiu apreciat!”ca o goana veșnică pentru a umple zona destinată încrederii in sine și o critică constantă venită din credința că nu este bun, că e o prostie ce vrea să zică, că alții vor râde de el;
–                este frica de eșec care are proporții uriașe în viziunea sa asupra percepției celorlalți despre sine;
–                frustrat, neliniștit, nefericit.

Cauze
–                există cercetări care consideră că timiditatea se transmite genetic, părinții timizi formând copii timizi;
–                poate surveni pe parcursul creșterii datorate educației- dacă afecțiunea manifestată față de copil lipsește acesta va deveni    nesigur, aflându-se de multe ori în disconfort într-o societate; o educație prea severă poate determina deasemeni închiderea în sine și neîncredere în forțele proprii; standardele prea înalte ale părinților pot determina copilul să nu mai îndrăznească să-și exprime părerile convins că nu sunt bune;
–                eșecuri repetate sau evidențierea lor de către persoanele importante pentru ei determină scăderea stimei de sine și neîncrederea în forțele proprii:
–                etichetarea copiilor ca timizi cu o conotație negative;
–                complexul de inferioritate, Eu-l ideal nu coincide cu cel real.

 Manifestări
–                se manifestă ca o stare de autoapărare pentru timid, părând că-l ferește să primească critici de la ceilalti și                                a-și confima  astfel părerea negativă despre sine;
–                singurătate nedorita care duce la izolare;
–                fluență verbala scăzută;
–                nu ințiaza relații noi;
–                au o stare defensivă în general și pot fi atât introvertiți cât și extrovertiți;
–                extrovertiții lasă impresia că se descurcă ușor în mediul social, dar ei fac eforturi și câteodata își asumă riscuri tocmai pentru a atrage atenția și recunoașterea asupra lor;
–                neîncrederea în sine îi poate face uneori agresivi în modalitatea de a-și impune părerile;
–                de multe ori pot fi percepuți negativ de ceilalți datorită reacțiilor lor: unii aroganți că nu se implică și oamenii pot percepe că nu sunt interesati de subiectele lor, neinteresanti, fără păreri proprii, agresivi;
–                pot să se refugieze în diverse vicii pentru a nu mai simti disconfortul social și a se simti puternici: alcool, droguri, fumat;
–                reacții organice (tremurat, bâlbâiala, înroșire), boli somatice, disfuncții sexuale;
–                boli nervoase: depresie, nevroză, psihoză.

 Puncte bune ale timidului
–                o mai bună observare a celorlalți;
–                o cercetare mai profundă poate duce la invenții, având în vedere că timidul așteaptă să fie apreciat și recompensa este o recunoaștere a meritelor sale;
–                timizii preferă să comunice în scris, se exprimă mult mai bine.

 Cum lucrăm cu timizii la nivel terapeutic?
–                se lucrează la nivelul încrederii în sine, prin tehnici de întărire aEu-lui;
–                se lucrează la nivelul stimei de sine;
–                scara valorilor;
–                tehnici de relaxare, transă;
–                stabilirea situațiilor când este normal să ai emoții și când emoțiile sunt funcționale; este normal să fii timid când te afli in fața unor situații noi, stresante etc.; când devine o problemă?;
–                stabilirea unor standarde normale, nu suprarealiste- timizii au impresia că trebuie să facă lucrurile perfect; dacă nu sunt de nota 10, înseamnă că vor fi criticați;
–                expunere gradată, joc de rol.

Exercitii pentru timizi
–          pentru că ai un simt de observatie bun observă ce îi place unei pers din anturaj și gândește-te la o întrebare/subiect de discuție- ai minim o interacțiune cu o persoană noua pe zi;
–          menține interacțiunea și în zilele următoare;
–          fă intenționat o gafă mică și vezi care sunt reacțiile celorlalți pe o scară de la 1 la 10 cât e de grav;
–          ieși în oras cu colegii, nu mai refuza invitațiile găsindu-ți scuze;
–          focusează-te pe calitațile tale (chiar dacă inițial o să zici că nu ai prea multe);
–          verbalizează starea ta, spune celorlalți că ai emoții, te va relaxa;
–          când îti faci probleme ce vei raspunde la lecție, la workshop, la ședință, fii foarte atent ce vorbesc cei dinaintea ta; astfel îti va fi mai ușor să înțelegi ce trebuie să răspunzi, ce subiect se discută și nu în ultimul rând nu vei avea timp să te concentrezi asupra ta;
–          într-o conversație focusează-te pe celălalt- urmărește-i limbajul non verbal, gestica, postura, firul gândurilor;
–          notează-ti într-un jurnal ce impresie a făcut intervenția ta; ca să fii realist în evaluarea intervenției, roagă un prieten să evalueze și el situația și ăa aprecieze.

 Nu fi dezamăgit dacă faci aceste exerciții o dată și nu ocupi încă un loc în gașca preferată a clasei sau între cei care sunt invitați de manager “la o bere”. Nu trage concluzii după un timp scurt de acțiune.